Patru registre

„Vânturile” e o proză scurtă – specie, e adevărat, oarecum mai rară în portofoliul lui Mario Vargas Llosa – publicată, inițial, în octombrie 2021, în revista „Letras Libres”. La un an și ceva distanță, ea vine, în traducerea Tudorei-Șandru Mehedinți, și în limba română (desigur, la Humanitas Fiction, acolo unde Mario Vargas Llosa are o excepțională serie de autor). Povestirea – impecabil condusă, magistral scrisă – e o proiecție, poate fi profeție și, în orice caz, abia camuflează o îngrijorare a autorului cu privire la lumea de mâine. O proiecție – pentru că, în această mică bijuterie, M. V. Llosa imaginează o lume probabilă, tutelată de noile dihănii tot mai la modă acum și tot mai pregnante ca prezențe, o lume a noilor tehnologii, guvernată de inteligența artificială. O profeție – pentru că lumea imaginată de uriașul scriitor sud-american nu e deloc improbabilă; în absența unor verticale spirituale, cu o memorie publică și culturală despre care nu știm cum va arăta peste câteva decenii (dar ar fi înțelept să ne gândim la această temă cu reală îngrijorare), despiritualizată, cu noi, teribile, capilare servituți adăugate, cu valori răsturnate și false mize revoluționare, umanismul în care încă putem crede astăzi ar putea ajunge exponat de muzeu. În fine, un sentiment încercănat: din  motive evidente – pentru că această povestire este, în fond, o elegie în proză, e adevărat cu mai multe pasaje contrapunctice încărcate de umor fin. „Vânturile” – titlul nu se referă la un arhicunoscut fenomen meteo, ci la ceva mult mai prozaic – are în deschidere un eseu, cam de aceleași dimensiuni cu povestirea propriu-zisă, semnat de Mircea Mihăieș. Un eseu el însuși strălucit. Un pasaj din acesta: „Cel care ne vorbește [în Vânturile] e fratele întru sensibilitate și disperare al lui Gregor Samsa – cu diferența că nu el, povestitorul, e transformat într‑o gânganie monstruoasă, ci realitatea care‑l înconjoară. Simbolismul e însă identic, și intensitatea transpunerii artistice are asupra cititorului același efect terorizant“.

 Teodor Baconschi este la vârful vârfului, între publiciștii de la noi – domnia sa fiind, desigur, mult mai mult decât un excepțional publicist! – ale cărui texte merită, cu asupra de măsură, să stea, la intervale mai mari de timp, sub formă  de carte sau de cărți. „Făclia de smalț” (Polirom, aprilie, 2023), subintitulată „Recomandări iubitoare într-un secol dezordonat”, e, pentru portofoliul auctorial T. Baconschi, cea mai recentă antologie a unor asemenea texte. Recomandările iubitoare din acest volum sunt tot atâtea exerciţii de admiraţie – ne semnalează, pe bună dreptate, editorii acestei cărți. Exerciții de admirație făcute „în răspăr cu duhul demolator şi resentimentar al epocii”. Între cei admirați aici – în texte scurte, elegante și dense: Stendhal şi Camus, Monseniorul Ghika, Nicolae Steinhardt şi Robert Schuman, Nicolás Gómez Dávila şi Martin Buber, Jacob Taubes şi Olivier Clément, Federico Fellini şi Horia Bernea; de asemenea, Epictet şi Ioana Costa, Grigorie Palama şi Preasfinţitul Ignatie Trif, James Joyce şi Mircea Mihăieş, Mircea Eliade şi Wilhelm Dancă; nu în ultimul rând - Corin Braga, Alexander Baumgarten, Aurelian Crăiuţu, Eugen Ciurtin sau Bogdan Tătaru-Cazaban. Fin portretist – de oameni și de idei –, T. Baconschi e capabil – stau mărturie aproape trei decenii de publicistică de cea mai bună calitate care îi poartă prețioasa semnătură – să ofere reacții rapide și (căci autorul deține și un brand stilistic unic) memorabile. Iată (numai) una dintre acestea:  „Aș vrea să nu facem chiar totul și, în orice caz, nu aici și acum. Mi-aș dori să lăsăm în pace respirația Bisericii, care conlucrează cu statul pentru binele comun, dar nu e ținută să-i devină slugă, decât dacă – precum în utopia roșie – își denaturează vocația. Se cuvine să reamintesc, la finalul acestor notații, principiul creștin-democrației europene: o Biserică liberă, într-un stat liber. De îndată ce acest principiu e periclitat, nu mai putem vorbi nici despre creștinism, nici despre democrație”.

Cu o prezență publică extrem de discretă în ultimii ani, Alex. Ștefănescu revine, grație unui masiv volum cu însemnări de ordin personal, și ne bucură, încă o dată, cu nervul său publicistic redutabil.  Cartea aceasta – un fel de memorii, cum am sugerat și mai înainte – se intitulează „Timp retrăit” și e publicată, la finele anului trecut, la Curtea Veche. Sunt aici peste 150 de eseuri scrise la persoana întâi (și, mai întâi, separat desigur, risipite prin presa – de regulă culturală – a ultimelor trei decenii), cu umor la purtător, cu hiperbole marca Alex. Ștefănescu; scrise, mai ales, cu plăcerea de a povesti care, la rândul ei, include iubire și o imensă tandrețe. Regăsim în carte, desigur, și un fel de istorie în mișcare a literaturii române – cu numeroase secvențe smart-casual, cu accente anecdotice, regăsim în Timp retrăit și schițe ale societății românești din ultimele decenii; dar, mai ales, regăsim în aceste texte o discretă nostalgie și, încă o dată, o mare (de) tandrețe. „Sunt un învingător încă dinainte de a mă fi născut și anume din momentul în care, aflat într-o competiție cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la destinație”, notează în deschiderea cărții sale Alex. Ștefănescu în (cred că nu greșesc spunând așa) iconicul său eseu „În loc de C.V.”. E un eseu care se încheie cu următoarea confesiune: „Cu banii câștigați din vânzarea cărții Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la țară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi, plantați toți de mine, încă înainte de a-mi construi casa). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc și când îi acoperă zăpada. Și tot acolo, sub un cireș, aș vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat”. De altfel, textul care închide cartea este despre pomul său favorit – titlul eseului este „Mi-a scris un cireș”: „Câte o rază de soare îmi va străbate frunzișul și va ajunge, jucăușă, pe obrajii tăi. Te vei simți mângâiat și vei zâmbi”. Adorabilă carte!

„Paradoxul nu este decât aparent: conservatorismul poate fi un izvor al progresului, la fel cum lenea este mama eficienței. Așa se explică în mare măsură de ce atitudinea conservatoare e atât de greu înțeleasă” & „Omul revoltat, cel care rezistă, patriotul, scandalagiul se vor părea, înainte de orice, niște indivizi demni de dispreț, animați de prostie, vanitate și dorință de violență. Spre deosebire de reacționar, conservatorul nu va avea astfel nici eroi, nici martiri; dacă nu salvează pe nimeni, nu va face nici el vreo victimă; nu va avea, pe scurt, nimic eroic în mod special; dar va fi, și acesta e șarmul lui, un individ foarte puțin periculos”. Am citat din „Conservatorismul, izvor de progres” – textul de deschidere, un eseu (o mică dinamită textuală, dacă pot spune așa), dintr-o antologie care poartă semnătura lui Michel Houllebecq. Polirom, „Un pic mai rău” (opțiunea românească de traducere pentru – apărută, desigur, mai întâi în franceză- cartea „Interventios, 2000”). E a doua antologie a lui Houllebecq în limba română; tot la Polirom, dar în 2021, a apărut volumul „Intervenții 2. Urme”. O antologie cu de toate și această a doua carte a uneia dintre marile conștiințe scriitoricești ale Occidentului: dialoguri, eseu, observații sociale, culturale, politice, religioase. Cu de toate și în stilul bine-cunoscut al scriitorului francez: în răspăr cu moda zilei. „Sunt normal. Scriitor normal” – spune Michel Houllebecq, cel care are (chiar) voluptatea de a construi poziții publice și texte cu „dinamită la purtător”. „Avem tendinţa de a ascunde moartea cât mai mult; ei bine, niciodată moartea nu a fost atât de discretă ca în ultimele săptămâni. Oamenii mor de unii singuri în saloanele de spital sau în căminele de bătrâni, sunt imediat îngropaţi (sau incineraţi?). Incinerarea pare mai potrivită cu spiritul vremurilor), fără să asiste nimeni, în secret. Moarte fără ca nimeni să fie martor, victimele nu sunt decât unităţi în statistica deceselor zilnice, iar angoasa se răspândeşte în populaţie pe măsură ce totalul urcă la un număr ciudat de abstract”, ne spune, între altele, drept în față, acest mare și lucid scriitor normal.  //

Mario Vargas Llosa

Vânturile

Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

Editura Humanitas Fiction, 120 pagini, București, 2023

Teodor Baconschi

Făclia de smalţ

Editura Polirom, 208 pagini, București, 2023

ALEX ȘTEFĂNESCU

Timp retrăit

Editura Curtea Veche, 656 pagini,
București, 2022

Michel Houellebecq

Un pic mai rău

Traducere: Alexandru Matei

Editura Polirom, 184 pagini, București, 2022