Pe aceeași temă
În ansamblu, 2016 a fost un an în care s-a restabilit o anumită profitabilitate operaţională. Am avut profitabilitate şi în 2015, dar a fost datorată unor evenimente particulare: o ieşire din piaţă a unei bănci şi achiziţionarea băncii respective de o altă instituţie de credit. Dar profitabilitatea sistemului bancar din anul 2016 este transparentă, operaţională şi reală. Acest lucru s-a realizat în condiţiile în care noi am reuşit să păstrăm sau chiar să întărim o anumită stabilitate a sistemului.
Asta înseamnă că băncile au depăşit provocările legislative?
Au fost două evenimente pe care le-am putea denumi, parafrazând definiţia lui Taleb, de tip „lebăda gri“, adică a căror apariţie era oarecum previzibilă, dar improbabilă. Nu le-am luat în calcul de la început. Sistemul bancar s-a confruntat cu modificări legislative care au dus la apariţia de costuri suplimentare, de costuri de operare mai mari, inclusiv de reajustări ale condiţiilor de creditare. Prin apariţia Legii dării în plată, băncile au fost nevoite să ia în calcul acest risc suplimentar şi să-şi modifice nivelul avansului şi condiţiile de creditare. Aceste evenimente au influenţat negativ modul de operare în anul 2016. Eu spuneam că, per total, cu bune şi rele, am avut un an în care ne-am consolidat şi am reuşit să rămânem în zona robustă a activităţii bancare.
Care a fost efectul acestor legi şi mă refer la Legea dării în plată şi la aceea a conversiei creditelor în franci elveţieni?
Dacă introduci costuri mărite în sistemul de intermediere financiară, evident, vei avea cheltuieli mai mari. Toată lumea îşi imaginează băncile ca fiind nişte entităţi absconse, aşa, cumva tainice. Noi nu suntem de fapt decât nişte intermediari care se ocupă de intermedierea financiară: atragem bani de la deponenţi, plătim pentru aceşti bani nişte dobânzi deponenţilor, ceea ce reprezintă costurile noastre pentru suma atrasă, şi plasăm aceşti bani în altă parte, obţinând o marjă. Această marjă este diferenţa pozitivă între cele două activităţi din care trebuie să ne plătim costurile de operare şi, pe de altă parte, să obţinem profitul pe care-l aşteaptă cei care au investit în acest tip de activitate - acţionarii noştri. Costurile investiţionale pe care le faci pentru a desfăşura acest tip de activitate sunt foarte mari. Costul cu reglementarea este foarte mare, pentru că, în ultima perioadă, post criză, reglementarea a crescut de o manieră extrem de puternică.
Vă referiţi la rezervele minime obligatorii.
Mă refer la toate reglementările în general, la toate politicile de evaluare a calităţii activelor, la nivelul de lichiditate pe care trebuie să-l întreţii şi la nivelul de solvabilitate pe care trebuie să-l ai. Toată reglementarea europeană post criză a fost făcută cu logica aceasta: să restabilească încrederea în sistem şi să nu se mai întâmple ca injecţiile de capital să fie făcute pe socoteala contribuabilului. Efectul urmărit era ca sistemul bancar să devină mai transparent, astfel încât consumatorii, clienţii, dar şi băncile între ele să-şi recâştige încrederea. În final, susţinerea băncilor, prin injecţiile de capital necesare operării, a rămas pe seama celor care şi-au asumat riscul pe acea investiţie: investitorii, acţionarii, deţinatorii de obligaţiuni subordonate etc.
Ce reacţie au avut acţionarii în faţa provocărilor din piaţa românească: pierderi masive din cauza creditelor neperformante, riscuri legislative?
Riscurile legislative au stârnit îngrijorare nu numai la nivelul acţionarilor băncilor din România, ci şi la nivel european, la nivelul Comisiei Europene, la nivelul Băncii Centrale Europene, care de altfel au transmis opinii în acest sens. Am mai întâlnit acest tip de iniţiative legislative care urmăresc un val populist şi în alte ţări, precum Croaţia, se discuta şi în Polonia şi Ungaria. Este un val de legiferare a unei forme de protecţie socială realizată cu banii acţionarilor băncilor, dar fără a fi ţintit pe cazurile sociale. Aici a fost o mare greşeală. Noi am vorbit foarte mult de cazuri sociale, dar am legiferat global, în favoarea oricărui client, cu argumentul acelor cazuri sociale pe care sistemul bancar oricum le rezolva.
Fiecare bancă avea proceduri interne cu care rezolva aceste cazuri sociale, dar noi am lăsat reglementarea liberă pentru a fi aplicată pentru toată lumea. Această libertate de opţiune duce la derapaj, duce la hazard moral, deoarece e normal ca cineva să marcheze un avantaj economic personal dintr-o situaţie care pare paradoxală. Un client poate să-şi „vândă“ o proprietate imobiliară la un preţ mai bun decât oricare altul din piaţă, la preţul istoric pe care l-a avut la momentul la care a angajat creditul. În termeni de specialitate se numeşte o opţiune de tip „put“ prin care el are dreptul să pună la dispoziţia unei alte entităţi o casă la o valoare istorică, neasumându-şi de fapt riscul de creştere sau de scădere a pieţei imobiliare. Dacă ar fi crescut piaţa imobiliară, nu mă aşteptam ca cineva să activeze o altfel de opţiune.
Federal Reserves tocmai au majorat dobânda de politică monetară şi au anunţat noi episoade de mărire a acesteia. În opoziţie, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, menţine dobânzile la minime istorice. Care dintre aceste tendinţe contrare ne vor influenţa?
Situaţia este extrem de complexă. Asistăm la o decuplare a mediului economic european, ca tendinţă vorbesc, de mediul economic american, la rândul lui influenţat de programul electoral al noului preşedinte ales. Oamenii şi pieţele încearcă să se raporteze şi să se ajusteze la acest program electoral bazat în principal pe două elemente: tăieri de taxe şi investiţii mai mari. În ambele situaţii, şi tăierea, şi investiţia presupun o nevoie de finanţare mai mare, anticipată de pieţele financiare, care ştiu că e nevoie de aceşti bani şi, ca atare, scumpesc preţul banului pentru această finanţare viitoare. Asta este, explicând simplist, ceea ce trăieşte America. Europa este în altă situaţie. Mediul economic european se luptă cu nivelul istoric jos al dobânzilor, iar pedala de politică monetară este împinsă la maximum. Se lucrează mult pe pedala expansiunii monetare. Aceasta este pârghia pe care o utilizează zona euro. Americanii au intrat în zona cealaltă: anunţă creşteri ale dobânzilor, restabilindu-şi astfel capacitatea de manevră a politicii monetare asupra economiei americane.
Aparent, ne bucurăm de imunitatea relativă a pieţelor mici, mai puţin legate de dolar. Există vreun risc pentru piaţa noastră?
România are exact acelaşi risc pe care îl au toate ţările emergente. Riscul major este o fugă a banilor din pieţele emergente către pieţele americane, care vor da randamente superioare banilor care se îndreaptă către ele. În condiţiile în care s-ar putea să se aprecieze şi dolarul, vorbim cumva de o dublă valorizare a investiţiilor pe care le faci acolo. România este şi ea expusă. Cu toate acestea, zona aceasta de expunere, faţă de investiţiile americane, este destul de redusă. Dacă am fi avut o piaţă de capital mai amplă, cu fonduri de investiţii americane, cu fonduri de pensii americane, cu fonduri europene care joacă pe diversele pieţe mari, atunci aş fi spus ca da, există acest risc. Dar noi suntem departe de a avea genul acesta de dimensiune a pieţei de capital şi atunci influenţa este redusă.
Aveţi o privire globală asupra pieţei bancare româneşti, ca preşedinte al Asociaţiei Române a Băncilor. S-a restabilit încrederea dintre clienţi şi bănci?
Încrederea există, este implicită: clienţii economisesc din ce în ce mai mult, iar incluziunea financiară creşte. Vorbim de penetrări în creştere pe diverse produse bancare de tipul Internet banking, mobile banking etc., iar asta demonstrează o încredere de „instanţa a doua“, dacă vreţi, adică de fapte, nu de vorbe.
Cum ne va afecta Brexit-ul?
E prematur să evaluăm efectele ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Avem nevoie la nivelul României de un grup de specialişti buni care să analizeze care sunt domeniile unde vom fi influenţaţi şi cum. Ne trebuie o analiză foarte atentă. Sunt implicaţii pe care nu le putem identifica în clipa de faţă. Dau exemplul unor clienţi care se finanţează cu bănci englezeşti, care vor să se finanţeze pentru investiţii pe termen lung în România. Banca englezească poate să considere în acest moment că finanţarea unei companii europene se va face pe două tranşe, una cât timp Marea Britanie este membră UE şi alta după ce nu mai este, în condiţii diferite. Dacă există o mare companie care-şi atrage finanţarea din bănci englezeşti, s-ar putea să fie afectată, chiar dacă indirect. Dacă ne închipuim că pe noi nu ne influenţează, e ca şi când stăm într-un hotel pe malul marii, dar avem camera cu vedere la muntele din spate şi dinspre mare loveşte un tsunami. Trebuie să ne uităm din toate părţile să vedem ce se poate întâmpla.
Piaţa financiară este sensibilă în faţa tensiunilor globale. Ce scenarii de viitor vă îngrijorează?
Intrăm într-o cadenţă de schimbare, determinată de agendele digitale, de modificările de reglementare, de schimbările de generaţii chiar, de cerinţele clienţilor nativi digital precum millennials, care au cu totul şi cu totul alte abordări şi, până la urmă, alt stil de viaţă. Tensiunile geopolitice sunt mari, lumea însăşi se schimbă. Nu cred că trebuie să ne ridicăm, în iureşul acestor schimbări multiple, propriile bariere. Trebuie să încercăm să devenim mai flexibili, mai adaptabili, în perioada asta, în loc să devenim mai rigizi în gândire. Aceasta este o invitaţie către toţi factorii care pot să decidă, inclusiv cei politici, de a explora şi în noi capacitatea noastră de adaptare la ceea ce se întâmplă în jur, în lume.