Pe aceeași temă
Dacă în timpul lui Ceauşescu Bucureştiul a devenit un proiect politic monstruos, după căderea lui a devenit o pradă. Diferenţa între comuniştii anilor ‘50 şi clientela politică postcomunistă nu este prea mare, căci pentru ambele categorii izvorul bunăstării şi confortului a fost (şi este) jaful.
Mărturisesc că fac parte din minoritatea bucureştenilor care-şi iubesc oraşul, în ciuda încercărilor la care ne supune. Poate pentru că am apucat să-l cunosc înainte de distrugerile operate deliberat de Nicolae Ceauşescu şi, iresponsabil, de cei care i-au urmat: în anii 1950, când am deschis ochii asupra lumii, Bucureştiul păstra încă aspectul exterior al perioadei interbelice, parcurile şi bisericile erau la locul lor, blocuri erau puţine, traficul era uman, iar burghezia bucureşteană şi chiar aristocraţia supravieţuiau, în ciuda persecuţiilor, menţinând în viaţa de zi cu zi propriile standarde de civilizaţie. Până şi vechile denumiri ale clădirilor publice dăinuiau în viaţa privată: pentru mine, de pildă, cinematografele de pe Magheru s-au numit întotdeauna Aro şi Scala, iar marile cofetării Nestor şi Capşa.
Nostalgia epocii în care mai existau reguli de comportament, ţinută şi conversaţie şi în care mai existau lucruri „care nu se fac“ nu ignoră suferinţele din interiorul clădirilor din care proprietarii erau izgoniţi sau în care, în cel mai bun caz, erau lăsaţi să se înghesuie într-o singură cameră, lăsând restul la dispoziţia miliţienilor şi a securiştilor. Dar marile doamne care ocupau cămăruţele de serviciu din propriile lor vile erau tot mari doamne şi puteai învăţa de la ele cum să trăieşti.
Atunci am învăţat să iubesc Bucureştiul, iar sentimentul de tandreţe faţă de oraş se amestecă astăzi cu nostalgia unei copilării printre oameni din altă lume decât cea care a năvălit peste mine mai târziu şi cea, mai recentă, care mă face să mă simt ca Charlton Heston pe Planeta Maimuţelor.
La marginea oraşului însă, regimul începuse să se manifeste urbanistic prin cartierele de blocuri, sinistre ghetouri care nu au nimic prietenos, frumos, uman. De-a lungul anilor s-au dezvoltat ca un organism decerebrat, pentru că ridicarea noilor blocuri, în ritmul industrializării nebuneşti, nu era dublată de extinderea infrastructurii – astfel încât reţelele de apă, electrice şi de termoficare nu mai făceau faţă expansiunii oraşului.
Cu timpul, a devenit limpede pentru toată lumea că regimul nu avea să tolereze o Capitală cu aspect uman, iar lupta de clasă avea să se transforme şi într-o ostilitate faţă de vechile clădiri: după ce le-au violat, ocupându-le cu forţa, barbarii le-au ucis, pentru că nu puteau suporta frumuseţea şi echilibrul care aminteau de o lume ce le era inaccesibilă. Şi pentru că ura şi megalomania comuniştilor trebuia să poarte un nume, li s-a spus Nicolae Ceauşescu – acest blestem al istoriei care a vrut o Capitală după chipul şi asemănarea sa.
Dacă în timpul lui Ceauşescu Bucureştiul a devenit un proiect politic monstruos, după căderea lui a devenit o pradă. Diferenţa între comuniştii anilor ‘50 şi clientela politică postcomunistă nu este prea mare, căci pentru ambele categorii izvorul bunăstării şi confortului a fost (şi este) jaful. Demolările s-au oprit, dar casele nu au fost restituite proprietarilor, ci ocupate de clienţii noii puteri, care le-au şi cumpărat abuziv pe o nimica toată. În plus, o nouă ciumă s-a abătut asupra Bucureştiului: dezvoltatorii imobiliari, care au pus mâna pe terenuri centrale, au dărâmat case vechi, fie ele şi de patrimoniu, pentru a ridica turnuri oribile din beton, metal şi sticlă. Şi aceasta pentru că, într-o ţară fără o strategie de dezvoltare economică, bani mulţi nu se puteau face rapid decât din speculaţii imobiliare, iar noua putere voia să se îmbogăţească peste noapte, cu orice preţ. Dezvoltatorii au acţionat aşadar în cârdăşie cu puterea politică, reprezentată de edilii aleşi democratic. Lor le aparţine şi răspunderea pentru pocirea oraşului, pentru că a lor a fost şi semnătura finală pe PUZ-urile care l-au desfigurat.
Noua putere politică continuă aşadar fără scrupule distrugerea vechiului Bucureşti începută de regimul comunist. Consilierii locali amână proiectele de interes public, dar votează unanim PUZ-uri despre care ştiu că sunt ilegale, după principiul „trădare să fie, dacă interesele imobiliare ale partidului o cer“. Nici noul arhitect-şef al oraşului nu a reuşit să impună nişte standarde minime de urbanism. Responsabilitatea şi profesionalismul pierd în faţa intereselor economice ale „noii clase“, ca şi decenţa, simţul istoriei sau însuşi bunul simţ: primarii de sector îşi afişează ostentativ numele pe toate gardurile şi populează spaţiile publice cu inutile girafe din frunze şi fântâni cântătoare. În schimb, nimeni nu-şi propune să refacă patrimoniul oraşului – nimeni, nici măcar Biserica, nu este interesat, de pildă, de reconstruirea Mânăstirii Văcăreşti, deşi frescele şi planurile au fost păstrate.
Bucureştiul îşi abandonează treptat istoria şi capătă chipul edililor săi, devenind expresia urbanistică a abuzurilor şi a rapacităţii noii clase politice: un oraş fără civilizaţie urbană, bântuit de câini vagabonzi. Oraşul burgheziei interbelice s-a transformat în capitala parveniţilor primitivi. Nu ne mirăm, desigur. Dar cum să nu ne întristăm?
