Erwin Kessler vs. Mircea Cantor

A aplica un fel de „poliție ideologică“, fie ea și „corectă politic“ după propriile noastre vederi, e mai la îndemână decât un demers critic care să „moșească“, să scoată în evidență germenele benefic, inovator al unei creații, uneori împotriva artistului însuși.

Citind articolul Bel cantor din numărul tre­cut al revistei 22, articol în care e „exe­cutat“ Mircea Cantor și expoziția lui de la MNAC, nu am putut să nu constat ceea ce se știe de multă vreme: Er­win Kessler are stil, are ver­vă – deci e un „brand“ în felul în care „atacă“ ar­tiști și expoziții de artă con­temporană. Nu poți să nu citești cu sufletul la gu­ră descrierile lui ironice, formulările lui sarcastice, interpretările lui acide, afir­mațiile lui tăioase sau ju­decățile lui categorice, de­finitive. Nu poți să nu faci ochii mari în fa­ța jocurilor de cuvinte provocatoare sau in­genioase, nu poți să nu te uimești ad­mirativ dinaintea calambururilor lui co­mice sau grotești. Categoric, Erwin Kess­ler are stil, chiar dacă stilul său e un stil bă­tăuș. Trebuie să recunoști în sinea ta că există un sâmbure de adevăr în ob­ser­va­țiile lui răutăcioase, că pune un deget de fier nemilos pe aspectele aparent mai as­cunse ale celor analizate, că nimerește cu o lovitură de box bine țintită părțile vul­nerabile ale adversarilor săi. Și nu poți să nu admiri, uneori împotriva ta însuți, for­ța și vehemența cu care își exprimă fără nuanțe convingerile.

Mi se pare că problema stilului lui Erwin Kessler e agresivitatea. Pentru el, artiștii par să fie niște dușmani care trebuie de­mascați, demersurile lor niș­te imposturi ce se cer de­voalate, iar lucrările de artă niște ținte care trebuie lovite și eventual distruse. Există o nevoie compulsivă în ceea ce scrie de a ataca niște presupuse neajunsuri, falsuri și lașități, de a su­blinia cu o satisfacție ma­lițioasă partea negativă, im­perfectă, oportunistă a ceea ce analizează. Există un ton violent, în toate articolele sale, care place unei părți a publicului cititor - cea care nu cunoaște bine lumea artelor vizuale, dar se re­gă­sește cathartic în defulațiile „curajoase“ și vehemente ale lui Erwin Kessler. Sigur, stilul e omul. Iată măcar unul care, spre deosebire de noi, spune lucrurilor pe nu­me!

Or, critica de artă plastică – ca și critica literară, muzicală etc. – nu e jurnalism de campanie, nu e discurs mobilizator, nu e verdict judecătoresc, nu e nici analiză so­cio-filosofică, ci e o ocupație mai nuan­țată, chiar mai delicată. E un demers care, analizând și explicând mecanismele operei de artă, o însoțește pe aceasta în ieșirea ei în lume spre a-și dezvălui și împlini în­tregul ei potențial uman și creator. Nu neg rolul „critic“ al criticii de artă, mai ales într-un context cultural ca al nostru, în care comentatorii de artă, puțini câți mai sunt, se complac în general în notații vagi și în digresiuni alunecoase, evitând afirmarea valorii și judecarea nonvalorii. Dar cred că e mai ușor, mai comod să „tai și să spânzuri“ decât să produci o analiză care, observând neajunsurile, scăderile, repetițiile unei creații, să le formuleze de o manieră constructivă, „maieutică“, pen­tru a le da o șansă să se transforme. A aplica un fel de „poliție ideologică“, fie ea și „corectă politic“ după propriile noastre vederi, e mai la îndemână decât un de­mers critic care să „moșească“, să scoată în evidență germenele benefic, inovator al unei creații, uneori împotriva artistului în­suși.

Așa cum spuneam, există un nucleu de îndreptățire în „critica (dur) critică“, așa cum o profesează Erwin Kessler, dar efec­tul ei este contrariul a ceea ce crede sau spe­ră să obțină. Agresivitatea provoacă în­totdeauna agresivitate, și duritatea de lim­baj face ca justețea unor poziții critice prea inflexibile, prea radicale să nu mai fie percepută, să fie ignorată sau refuzată. Efectul ei poate să fie chiar devastator. Asta explică, de pildă, de ce cartea recentă a lui Erwin Kessler, X20. O radiografie a artei românești după 1989, a apărut fără nicio ilustrație: pur și simplu artiștii l-au refuzat. Și asta va explica de ce această car­te va rămâne probabil fără cronici și co­mentarii. Ceea ce e păcat. Dar stilul e omul.

Revenind la articolul despre Mircea Can­tor din numărul trecut al revistei 22, a-l ironiza sarcastic pe artist pentru „mega-expoziția“ lui organizată în „mega-abe­rația“ instituțională numită MNAC mi se pare o răfuială cu accente personale, dat fi­ind ceea ce tot mediul artistic știe despre relația lui Erwin Kessler cu numita ins­tituție. A-i reproșa lui Cantor „pro­fe­sio­nalismul apolitic și global“, afișat în acea­s­tă expoziție dintr-o Românie în plină criză politică, mi se pare de-a dreptul aberant. Nu toți artiștii trebuie să fie angajați, cum ar vrea Erwin Kessler, numai ca să ne com­penseze nemulțumirea de sine și de țară. A face artă bună, valabilă și eventual recunoscută internațional, cum e cazul lui Cantor, mi se pare în sine un act cultural și deci indirect politic. Cine cunoaște ac­tivitatea lui Cantor știe cât de mult ele­ment românesc infuzează el în lucrări ex­puse în locurile cosmopolite cele mai pu­țin propice unor asemenea demonstrații de apartenență etnografică și de filiație culturală. Și asta, da, e un adevărat curaj, la scară globală. De asemenea curaj, non­violent și totuși extrem de constructiv, e nevoie la ora aceasta în lume. //