Gustul sângelui

Pentru Joseph de Maistre violența e o mân­tuitoare oportunitate. În loc de a o ostra­ci­za, mai cu folos ar fi să-i credităm mis­te­rul – Dumnezeu însuși, mai presus de re­strânsa noastră înțelegere, îi controlează frâiele. Na­tura, oamenii, Creatorul – toți sunt prinși în acest vâr­tej ucigaș, toți au mâinile mânjite de sânge. Ani^­ma­le­le se devorează de la micul de­jun unele pe altele, răz­boaiele sunt mai deci^­ma­toare ca molimele, iar pe­deapsa divină pare mai gră­bită și intransigentă ca moar­tea. Salvarea vine – în opinia sa – prin cât mai fidela interpretare a acestei ine­xorabile tragedii: zarurile sunt arun­ca­te, contează doar patosul încleștării. No­bi­lă sau cinică – depinde din ce unghi pri­vim –, o astfel de acceptare a violenței îi atașează acesteia un nimb de eroism, stră­in celui ce fuge, dintr-un motiv ori altul, din calea ei. În fond, imperativul implicit al unei asemenea abordări e refuzul de a ches­tiona legitimitatea recursului la vio­lență – a o pune sub semnul întrebării ar presupune a compromite strategiile oculte ale Providenței. De aceea, eroul său e că­lăul, executorul împăcat al crudei, dar sa­lu­tarei – pentru semeni, dar și pentru con­damnat – pedepse. Această nechestionare poate fi – doar aparent paradoxal – recon­fortantă: ne scutește de chinuitoare di­le­me de conștiință.

Fiindcă a opera distincții în fluxul impetuos al violenței generează nu puțin disconfort. În același timp, terenul e unul glisant pen­tru conștiință, fiindcă căutatele le­gitimități sunt – oricât ne-ar displăcea acest lucru – relative. Într-unul dintre epi­soadele seriei Decalog, Krzysztof Kieś­low­ski a pus sugestiv în paralel crima și pe­deapsa unui tânăr, în Polonia comunistă – gesturile sunt aproape similare, fie că e vorba de un omor din spleen, într-un loc viran, cu o victimă întâmplătoare, ori de o execuție legală, într-o închisoare, în ur­ma unui proces. Sau, dacă privim la scara istoriei politice, câte dintre războaiele ono­rate de urmași drept glorioase nu au fost, mai degrabă, oribile masacre? Pacifiștii – în numele unui ideal mai programatic în ultimele secole – au visat să extirpe o ast­fel de plagă. Rezultatele sunt însă discu­ta­bile: războaie mai rare, dar mai devas­ta­toa­re. Violența dezlănțuită rămâne nu doar un debușeu al mâniilor învârtoșate, ci și un instrument al unor reglaje istorice inefabile, dar fundamental ambigue. Une­le strategii de domesticire n-au eșuat, dar ambiguitatea s-a întețit – o victorie à la Pirus, ce-i drept. Fiindcă însăși cons^­truc­ția autorității e imprescriptibil tributară unei asemenea dozări: de ce ar fi omul liber și supus în același timp? Egalitatea – calul de bătaie al modernității politice – nu a eliminat frica, iar, dacă furiile divine s-au evaporat, cele umane nu sunt mai puțin imprevizibile. A instrumenta frica nu e însă doar o specialitate a preoților și dictatorilor – de altfel, chiar și în arcanele puterii cu aparențe democratice se mai for­jează, din când în când, câte o stra­te­gie a tensiunii –, ci și o cotidiană dina­mică socială. Ne place să credem că civi­li­zațiile sunt superioare barbariei, dar în același timp ne entuziasmăm ușor, ca spec­tatori, de libertatea de mișcare a unui tâl­har care încalcă regulile cu nonșalanță. De­seori chiar îl transformăm fără mari rețineri, cu o discretă ad­mi­rație, într-un Robin Hood tragic, capabil să mân­tu­iască violența în numele unei cauze nobile – de­si­gur, o noblețe discutabilă, dar pentru nu puțini se­du­cătoare. Un exemplu, prin­tre multe altele: recentul film al lui David Mackenzie, Cu orice preț (Hell or High Water)– un western proas­păt, nu lipsit de rafinament (vizual și mu­zical). Un viitor mai prosper pentru doi adolescenți pare să merite patru morți, un pic de teroare citadină și câteva clipe de ju­^­­bilație revanșardă. Nu doar anumite per­so­naje îi înțeleg (și acoperă) pe cei doi frați în luptă cu ticăloșiile capitalismului, dar mulți dintre noi ne bucurăm că unul a scăpat basma curată – ar fi putut fi de­mas­cat, dar i-a lipsit căința lui Raskol­ni­kov, pe care s-o speculeze alt polițist cu flerul lui Porfiri Petrovici. În fond, intuiția urmă­ri­to­rului e corectă: cei doi frați sunt doar cele două fețe ale lui Ianus – aso­cie­rea lor nu e doar conjuncturală. Para­fra­zând para­bo­la lui Iisus amintind de bo­gă­ția care mereu pute a nedreptate, se poa­te gândi la fel despre violență: ceea ce con­tează e frățietatea – în diferitele sale sen­suri – pe ca­re o prilejuiește. Nu e Butch Cassidy și Sun­dance Kid unul dintre cele mai în­cân­tătoare filme despre prietenie? Să nu ui­tăm de Tarantino, paradigmatic cu Cei 8 odi­oși: diferența dintre buni și răi e atât de subtilă, încât nu ține deloc de ma­nie­re.

Cu subtilitatea se confruntau și asceții. Cum să eviți vinul dracilor – Evagrie Pon­ticul numea astfel mânia, prezentă în in­fluenta sa taxonomie a patimilor -, iată o chestiune mai complicată decât ar părea. Vocabularul războinic îl folosise deja – adre­sându-se efesenilor – apostolul Pavel, ca^­re înduhovnicise ceea ce și Platon pu­se­se în slujba filosofiei – curajul. Să fim însă sinceri, fără să fie udat de mânie, am aș­tepta în zadar să rodească minunatele sale fapte. Dar nu e vorba doar de a pune – o re­țetă hollywoodiană mereu de succes – răul în slujba binelui. Asceții erau con­vinși că mânia, ca orice forță, e un resort divin. Și necesită doar o judicioasă fo­lo­sire. Dar să nu-i vedem doar drept pa­ci­fiști avant la lettre: uneori ridicau mâna cu sfântă mânie – a cunoscut-o pe pro­pria piele vestita Hypatia din Alexandria Egiptului, sfârtecată în biserică; au cu­noscut-o și celebre edificii ale Antichității, distruse cu aceeași furie drept capiști ale idolilor – iar autorii, ca și Chiril, pa­tri­ar­hul care girase uciderea filosoafei – Ago­ra, filmul lui Alejandro Amenábar, nu e o sim­plă mistificare nerușinată –, au fost ca­no­ni­zați pentru îndrăzneala lor distruc­ti­vă. Ne oripilează încrâncenarea islamiș­ti­lor de azi împotriva unor vestigii arheo­lo­gice, dar uităm că la baza civilizației noas­tre creș­tine a stat și o doză de barbarie. Unii – creștini ori post-creștini – o regre­tă.

Pavel Florenski, un teolog cu vocație enciclopedică, printre alte mize antii­lu­mi­niste, își alesese și reconsiderarea geloziei – mai ales a zelului care întreține focul unei prietenii, cu exclusivismul său an­ga­jant. Prea o luaseră în râs filosofii mo­derni, preocupați să aplaneze conflicte, în opinia lor, de o tulbure meschinărie. Teo­logul rus vedea, în schimb, în pierderea ardorii doar o jenantă apatie. La mijloc e nu doar vreo dilemă erotică – Platon în­suși se întrebase dacă nu e preferabilă iu­birea fără iubire –, ci chiar mistica vio­lenței: am dreptul să solicit imperativ iu­birea din partea cuiva? Zeloșii nu vor res­pect, ci de-a dreptul iubire. Pentru ei ori pentru cauza lor.

Dacă marile idealuri sunt ine­vi­tabil mânjite de sânge, decisivă devine economia absolvirilor. Cu alte cuvinte, păcate serioase precum omorul sunt iertate nu pentru penitență, ci pentru rațiuni su­pe­ri­oare. Să nu ne închipuim că doar imami rătăciți pot acorda absolviri ca cecuri în alb. Au făcut-o și episcopi, cum aflăm din ineditul documentar Nopți albe, realizat de Eliane Raheb – una dintre revelațiile edi­ției din acest an la TIFF, care a con­sa­crat o secțiune regizorilor libanezi. Prilejul l-a constituit căința publică a lui Assaad Chaftari, fost comandant-adjunct al ser­vi­ciului de informații al unei miliții ma­ro­nite – un caz încă singular, cel puțin la acest nivel. Mărturisirea cea mai surprin­zătoare se referă tocmai la absolvirile epis­copale acordate înainte, în ceea ce am pu­tea numi interes de serviciu – eliminarea fizică a adversarilor, discreționar. Biserica își propunea să supraviețuiască, consi­de­rându-se amenințată de un Islam în ex­pansiune – mai ales prin numărul mare de refugiați palestinieni, care tulburaseră fra­gilul echilibru politico-demografic. Dar, dincolo de conjunctura istorică, re­sor­tul intim a fost – cum recunoaște acum – unul de opțiune morală: declasarea al­terității – a conaționalilor musulmani, în acest caz. Dezumanizarea adversarului e deja în protocolul standard al tehnologiei masacrului. Oricum, strategia episcopului (și a cruciaților săi) a fost perdantă: pales­tinienii înarmați ai lui Arafat au plecat – goniți, în cele din urmă, de armata isra­e­liană –, dar emigrația provocată de război a atins cu precădere comunitatea maro­ni­tă, astfel încât creștinismul a devenit mi­noritar în Liban. Iar conștiințele, ca aceea a fostului ofițer de informații, au ieșit ră­vășite după 15 ani de zel războinic. Chaf­tari prezintă în timpul intervievării o foto­grafie din acea perioadă – deși tânăr, avea chiar un început de burtă, cum remarcă acum malițios fiul său. În orice caz, ima­gi­nea era a unui om sigur de sine și fără apă­sarea îndoielilor, gratificat de menirea sa.

Cum spunea Joseph de Maistre, călăul merge liniștit la culcare după ce și-a spălat mâinile. În­tr-un război, dreptul învin­gă­to­rului – fie și fugace – poartă cu sine perspectiva execuțiilor. Altfel spus, cine are gustul sângelui primește, în sfâr­șit, oportunități legitime. Așa apar călăii de-o zi, iar alibiul oferit de război e apre­cia­bil. Și cu toată profesionalizarea masa­cre­lor – educația virilă dorită de Himmler, de pildă –, până la urmă funesta eficiență a oamenilor obișnuiți e mai uimitoare – Christopher Browning ne-a intrigat cu si­nistra poveste a unui banal batalion al po­liției germane, un oarecare nr. 101. E greu să nu bănuim un adevărat gust al sân­ge­lui, o plăcere aparte ce zace ascunsă în ini­ma atâtora dintre noi. E adevărat că, oda­tă cu evoluția tehnologică, omorul s-a mai abstractizat: a lansa o bombă nu e totuna cu a spinteca cu sabia, stropit de sângele victimei și părtaș la icnetele ulti­me ale morții. A masacra apăsând pe un bu­ton e una, iar a tăia gâturi la rând e al­ta. Probabil și atracția exercitată asupra mul­tor aspiranți islamiști ține de această re-concretizare a omorului. Dar și de o de­mocratizare a funcției călăului. Restrânsa breaslă de ieri e azi larg deschisă, iar ama­to­rismul e în floare. În fond, principala ino­vație socială a statului preconizat de islamiștii contemporani – o lecție care-l seduce și pe vecinul Erdoğan – e noul sta­tut acordat călăului: regizor, circar, preot (al unui nou cult sacrificial). Acest din urmă aspect ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult, fiindcă ține de aceeași tendință – altfel, salutară – de re-concretizare a vieții, ceea ce o face redutabilă când e ames­tecată cu fantasme religioase. Călău-sacrificator amator, islamistul e fascinat într-atât de sânge încât e dispus să-l îm­prăștie și pe al lui. Rezultă o comună baltă de sânge, de o macabră indistincție. În orice caz, procesul civilizării – cum ne-a arătat Norbert Elias – e unul pretențios, iar dispariția purcelului întreg de pe masă nu înseamnă că undeva, mai dosit, nimeni nu mai taie bucățile de carne: violența nu dispare, ci devine mai periferică.

Iisus a părut un pacifist – deși Pan­to­cra­to­rul bizantin era mult mai încruntat decât metamorfoza sa hipiotă la modă azi –, ne­lăsând alternativă: cei ce scot sabia de sa­bie vor pieri. De fapt, și pacifiștii pier de sabie, uneori printre primii. Iar martiriul nu stinge văpaia violenței, ci deseori chiar o ațâță.