Tatăl Nostru în limba franceză

Istoria de „vreme tulbure“ a francezilor din Banat este azi mai bine documentată prin cele adunate de Smaranda Vultur, acest veritabil profesionist al memoriei regionale.

Acum un an, scriam aici despre cartea lui Cătălin Dorian Florescu, Iacob se pre­gă­tește să iubească - o saga învolburată, ro­mantică și crudă despre satul Tomnatic, din Banat, și despre un per­sonaj dominator, care sca­pă mereu criteriilor mo­ra­le. Asupra numelui nem­țesc al satului, Trieb­swet­ter, prozatorul elvețian glo­sa în treacăt legându-l de teamă, de diavol și de vânt, căci în traducere literală ar însemna „vreme tulbure“. Într-adevăr, în roman ne­așezarea istoriei clatină do­rința de statornicie a locuitorilor Tom­naticului și se oglindește în firea lor.

Însă aflu acum din cartea Smarandei Vul­tur, Francezi în Banat, bănățeni în Fran­­ța (cu subtitlul Memorie și identitate), că, potrivit adevărului istoric, Triebs­wet­ter nu e deloc o metaforă, cu atât mai pu­țin a firii acelor șvabi cu origini în­de­părtate, ci - mult mai prozaic - numele in­ginerului topograf care a desenat lo­ca­li­tatea fondată spre sfârșitul secolului al XVIII-lea de o mână de loreni, alsacieni și luxemburghezi cu care autoritățile habs­bur­gice colonizau regiunea. Nu face ni­mic, pro­za lui Cătălin Dorian Florescu e li­beră să umple cu imaginație fagurele, acum ra­re­fiat, al amestecului de seminții din Banat.

Dar misia în care s-a specializat de ani de zile Smaranda Vultur e de alt tip, și la fel de atrăgătoare: ea se ocupă de „mi­cro­is­to­rie“, face „antropologia memoriei“ și re­face prin ea, cu efect tridimensional, des­tinul comunităților de aici, unicate fas­ci­nante, a căror imbricare continuă să ge­ne­reze un altceva, deja numit „a treia Eu­ro­pă“, un tip de societate parcă imună la con­tagiunea proximităților tot mai deteriorate.

După cărțile dedicate de­por­ta­ților din Bărăgan, nemților din Banat sau evreilor din aceeași zonă, Smaranda Vultur alege acum o comunitate mult mai mi­că, practic necunoscută, de n-ar fi ciu­dățenia unor toponime de la granița din­tre România și Iugoslavia: Mercydorf (Mer­țișoara), Seltour, Charleville ori Saint-Hubert (acestea trei din urmă în Banatul Sârbesc), sau a numelor franțuzești încă prezente în zonă.               

Pe francezii bănățeni cu greu îi mai găsești însă la ei acasă. Dacă au rămas, se con­si­deră nemți. Dacă au plecat, se declină a fi fost șvabi, dar își exersează loialitățile în­născute în raport cu națiunea de adopție. Rareori dau seamă despre ce sunt și au fost, așa cum a făcut-o Jean Mattern, vii­to­rul scriitor și editor de la Gallimard, tra­dus și la noi de Polirom.

În orășelul Roque-sur-Pernes din Vau­cluse, în sudul Franței, o stradă se numește încă La rue du Banat. Presa franceză a anilor ’60 scria mult despre „odiseea bănă­țe­nilor“, dar ce este cu ei acolo niciun fran­cez n-ar putea spune. Instalați pe la 1950, bănățenii au preferat să dea pagina. Au luat totul de la zero, după ce pierduseră frumoasele averi pe care tot țăranul bă­nățean le avea în România la mijlocul se­colului trecut. N-au mai ieșit niciodată în față. Și-au asumat exilul ca pe un punct te­rminus, crescându-și copiii temeinic, dar fără cultul rădăcinilor, de care mai de­grabă au vrut să-i elibereze.

Francezi în Banat, bănățeni în Franța spu­ne în fond o poveste foarte tristă. Sma­randa Vultur culege ultimele expresii ale unei identități aproape abandonate. Bucla de destin care i-a purtat prin Balcani s-a închis atunci traumatic. Alungați de ur­mările războiului, oamenii au revenit în spațiul de origine, dar ca „străini“, tre­buind să recâștige mi­li­metru cu milimetru tocmai ceea ce apăraseră, din ins­tinct și neabătut, câteva se­cole: identitatea franceză.

Circa 10.000 de bănățeni stabiliți după al doilea răz­boi mondial în Vaucluse s-au salvat in extremis tocmai grație acribiei cu care comunitățile lor și-au conservat memoria prin probe materiale. La distanță de jumătate de veac, aceeași memorie abia mai răspunde la stimuli, mai degrabă ca un reflex dureros. Co­mu­nitatea știe de unde vine, dar s-a topit în sacrificiul asimilării. E un mesaj subiacent, pe care Smaranda Vultur preferă să nu-l comenteze. De aceea va fi și optat pentru formula materialului aproape brut: un vo­lum-mozaic alcătuit într-o logică nee­x­plicită, care îmbină un mare număr de do­cumente cu șapte dialoguri cu su­pra­vie­țui­tori ai exodului de la sfârșitul anilor ’40. Portretele interlocutorilor nu mai au su­cu­lența din alte istorii orale consemnate de Smaranda Vultur și colaboratorii ei (spre comparație, vezi Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri și azi, 2002). Dar efectul acestei „puținătăți“ aparente e foarte pu­ternic, transmite direct drama dislocării, cu prețul ei enorm și cu dificultatea re­construirii propriei biografii. Sunt oameni smulși cu brutalitate din calmul unei pros­perități stabilizate de generații („Poate că nu mă credeți că n-au existat oameni săraci“ în Banat, spune Hans Damas, năs­cut în 1906). Oameni obligați de con­junc­turi, și nu de vreun disconfort identitar, să-și reviziteze originile cețoase.

În secolul al XVIII-lea, Banatul primea trei rânduri de altoi loren, în vremea lui Carol al VI-lea, al Mariei Tereza și al lui Jo­seph al II-lea. Lorenii (de fapt, câteva mii de loreni, alsacieni și luxemburghezi) au venit săraci, înspăimântați, împuținați de bo­lile călătoriei lungi și, în primii ani, s-au rărit binișor prin vitregia climei de la noi. În mai puțin de un secol, nu mai vor­beau franceza, ci germana. Banatul era de-acum parte a Imperiului Austro-Un­gar. Își spu­neau șvabi. Școlile erau nem­țești, iar nemții - spune unul dintre in­terlocutorii Smarandei Vultur - făceau ori­cum mai mulți copii. La primul război mon­dial, ma­joritatea vorbeau ungurește, urmare a ad­ministrației maghiare, dar se considerau tot șvabi.

Recensămintele pe care le evocă Smaranda Vultur sunt în sine o istorie uimitoare. În 1840 se menționează 6.150 de francezi. La 1910, ei nu mai apar ca fran­cezi, dar se regăsesc în numărul total de germani. Cel mai important este con­si­de­rat recensământul din 1930, după Marea Unire, care înregistrează dintr-o dată, din nou, un mare număr de francezi. Istoricul timișorean Emil Botiș (1904-1984), un per­sonaj providențial pentru soarta acestei mici comunități, explică fenomenul: la 1910, sta­­bilirea naționalității s-a făcut în funcție de criteriul limbii materne vorbite, care era atunci germana. La 1930 s-a procedat diferit. Hans Damas îi povestește Sma­ran­dei Vultur că în satul Tomnatic exista un „notar burlac“ și „foarte francofil“ (pr­o­babil, burlac fiind, va fi avut mai mult timp să cerceteze documentele), care i-a de­clarat francezi pe toți cei care aveau nume franțuzesc. Datele demografice din 1930 indică astfel 23% francezi în zonă! Aceste date le-au avut în față sovieticii veniți în 1945 pentru deportarea nemților. Și cum au trebuit să țină seama de ins­trucțiunile Comisiei Aliate, care acre­di­tase recensământul din 1930, vechii loreni n-au mai ajuns în minele din Donbas, ci care încotro. În general, în lagărele mi­ze­rabile din Austria (vezi dialogul cu Rosalie Bernhardt), ca apatrizi, de unde fiecare și-a căutat drumul: care spre Germania, care rămași pe loc în Austria, care în Statele Unite. Dar cei mai mulți au primit la un moment dat o alternativă nesperată grație unui Jean (Hans) Lamesfeld (Thion­ville, ca ascendență), originar din Mașloc. Printr-o asociație pe care a fondat-o, și cu documentele în mână, el a reușit să demonstreze autorităților franceze că acești oameni sunt etnici francezi. Alsacia, Lorena și Luxemburgul erau încă în mari transformări, așa că statul francez a în­țe­les să-și facă datoria, dar i-a plasat în sud, unde era paragină totală după război. Lucrători agricoli. Lamesfeld a cumpărat terenuri și case la Roque-sur-Pernes și le-a revândut bănățenilor, în rate. Au plătit tot, păstrând cu chibzuință șvăbească fie­ce căpețel de chitanță (și a fost nevoie!). În câțiva ani, satul a renăscut, a înflorit, a pros­perat. Oamenii - și ei, dar încet-în­cet. Interviurile vorbesc cu amărăciune des­pre ani grei, de muncă zi-lumină, des­pre neacceptarea inițială din partea fran­cezilor, care îi socoteau țigani pentru că erau săraci lipiți, prost îmbrăcați și mun­ceau fără să crâcnească.

Marea lecție a destinului francezilor din Banat e de găsit în instrumentele me­mo­riei lor. Înaintea lui Emil Botiș, pledoaria de istoric a fost susținută spectaculos de dr. Stefan Frêcot, născut la Timișoara în 1887, cel care a plecat în 1919 în delegația României pentru Tratatul de pace de la Paris pentru a cere, „în numele ma­jo­rității populației“, atribuirea întregului Banat României. Memoriul lui, adresat și prezentat personal lui Clemenceau, este transcris în volumul Smarandei Vultur, deo­potrivă cu amănuntele acelei între­ve­deri, repovestite de Botiș.

Paginile despre caietul pot­co­va­ru­lui Trefil din Tomnatic par scoa­se din romanele bănățenilor (l-am pomenit pe cel mai tânăr, Că­tă­lin Dorian Florescu, dar nu tre­buie uitați Livius Ciocârlie ori Daniel Vi­ghi). La începutul secolului XX, Trefil a în­ceput să pună în cutii destinate fiecărei fa­milii din sat fișe despre toate în­tâm­plă­rile relevante: nașteri, căsătorii, morți etc., ba chiar a scris ulterior uimitoare na­ra­ți­uni des­pre unii dintre ei. Toate s-au păs­trat, și-au făcut datoria de a dovedi ce era de do­ve­dit, au fost chiar editate în anii noș­tri.

În 2004, exista încă în posesia unei doam­ne din Timișoara un caiet al decedaților, trecut din generație în generație, în care e notată data morții oricărui localnic, fie că se mai afla în țară, fie că nu. Sunt apoi căr­țile de bucate ori măcar caietele de rețete cu­linare (bucătăria, acest „spațiu de bri­co­laj cultural“) ale femeilor plecate din Ba­nat. S-au scris și zeci de monografii. La momentul scrierii acestei cărți, fiica uneia dintre „colonistele“ de la Roque-sur-Per­nes pregătea o expoziție intitulată Un drum cât 100 de vieți, despre destinul familiei ei. Dar cel mai de folos le-au fost tuturor caietele genealogice, ținute de fiecare parohie catolică (vezi facsimile în volum).

Francezii din Banat, acești „necunoscuți“ de care aflăm acum prin intermediul „bă­nă­țenilor din Franța“, se trag din câteva sa­te frumoase de graniță: Tomnatic (Trieb­s­wetter), Mercydorf (Merțișoara), Recaș, Ostern (Comloșul Mic), Gottlob. În Ba­na­tul Sârbesc, ceea ce astăzi se cheamă Novo Selo s-a numit cândva Seltour, Charleville și Saint-Hubert.

Istoria lor de „vreme tulbure“ este azi mai bine documentată prin cele adunate de Smaranda Vultur, acest veritabil pro­fe­sionist al memoriei regionale. Dar este și tragic rezumabilă prin câteva stop-cadre de neuitat: o bătrână, care n-a vorbit ni­cio­dată acasă altfel decât nemțește, poate spune Tatăl Nostru într-o frumoasă limbă franceză; sau acest moment tulburător: „Întrebată de reporteră ce crede că este ea și ce sunt cei din Tomnatic, [Ana Co­cron] răspunde cu o întrebare retorică: «Păi nemți, nu?»“. //

// SMARANDA VULTUR

// Francezi în Banat, bănățeni în Franța

// Editura Marineasa, 2012, 288 pag.