Brîndușa Armanca

Este uimitor cum tratează presa subiectul plagiatului comis de premier, ca pe un subiect extraterestru, de care jurnaliștii n-ar mai fi auzit, cu dificultăți de a-l metaboliza. Loviți de amnezie, par a nu observa că e vorba de una dintre indicațiile obligatorii ale propriei meserii, fiindcă jurnalistul lucrează sub interdicția de furt intelectual: nu fura subiectele de la alții, pune ghilimele, indică sursa etc.

Presa, prin verificări rezonabile, prin insistența de a afla și de a pune cap la cap informațiile valabile, poate împiedica manipularea și minciuna să se substituie faptelor reale. În cap, în tâmplă, în gât, în ceafă. Arma tentativei de sinucidere ar fi fost un „pis­tol cu gaz“ (B1 TV), un revolver de 9 mm (Evenimentul Zilei, Realitatea TV ș.a.), o armă de vânătoare (Ziare.com), în fine, un revolver marca Smith & Wesson de calibru 38, informație la care s-au oprit toate me­diile.

Televiziunea publică își alege în 21 iunie reprezentanții în noul Consiliu de Administrație, după ce a fost demis cel vechi prin respingerea în Parlament a Raportului pe 2011. Nu contează dacă rapoartele anterioare, pe 2009 și 2010, s-au mai votat sau nu, scopul a fost atins.

Atât timp cât nu și-a pierdut mințile și nici nu e dispus să piardă la nesfârșit timpul, publicul așteaptă de la mass-media să afle, să se lămurească, să rămână cu ceva, nu doar să se distreze. Și așteaptă ca jurnaliștii să se indigneze atunci când politica o face lată. Și jurnaliștii așteaptă ca publicul să se indigneze și să facă masă critică.

Studiu de caz pe televiziunea publică. TVR a avut parte în ultimii 20 de ani de cea mai statornică ostilitate din partea publicului și de cel mai lipsit de respect tratament din partea forțelor politice. „M-am decis azi să anunț TVR că, în­ce­pând cu 10 iunie, când teoretic se reia emi­siunea Foc încrucișat de la TVR Info, și până...

Ce află despre candidați cetățeanul de la televiziune? Relativ puțin și nerelevant. Cum va alege? Ca de obicei, va dibui în ceață. Greu de găsit emisiuni interesante în cam­pania electorală pe televiziuni cu acoperire naţională și asemenea pe cele locale. Cine ar putea răsfoi cu telecomanda cele 750 de te­leviziuni existente, ar da în perioada 11 mai-7 iunie de aceeași vorbărie cu pro­mi­siuni o mie, împănate cu atacuri la adversar în lipsă.

Pretenția că presa strică imaginea justiției e ridicolă: nimic nu poate compromite mai temeinic reputația unui magistrat decât propria sa conduită. Proiectul noului Ghid privind relația din­tre sistemul judiciar din România și mass-media, elaborat de CSM, pune din nou sub lupă limitările pe care o autoritate reală, cea judecătorească, o poate impune unei puteri simbolice, cea a presei.

Televiziunea publică n-a putut scăpa în atâta amar de ani de servitutea politică înscrisă în ADN-ul ei și n-a avut parte de un răgaz de autoevaluare și restructurare, necesare unei televiziuni suple și moderne. Cu toate mesajele liniștitoare dinspre Con­siliul de Administrație, se află în curs ofen­siva asupra echipei actuale de conducere a TVR, fezandată pentru a fi pusă pe fri­gare.

A trecut și Ziua Mondială a Libertății Presei, s-a consumat în 3 mai la București și cheful tra­dițional, cu premii care par de șagă, dar nu-s, s-a lansat și Raportul FreeEx, însă si­tua­țiu­nea continuă să fie al­bas­tră. Atentatele politicienilor la autonomia jurnalistului și a instituțiilor presei rămân la ordinea zilei, mai ales de când s-a acreditat mass-me­dia de propagandă, merce­na­riatul cu coroniță, jurnalismul de bălăcărit adversari politici.

Religia ratingului a încurajat prezența în studiourile de televiziune a personajelor din politică înarmate când cu ghioaga verbală, când cu tunul, în detrimentul oamenilor decenți care, în număr subțiat, mai persistă în halucinanta politică românească.

Suficientă sieși și mai dedicată bătăliilor momentului decât demersurilor consistente de lăsat posterității, presa românească se dovedește neglijentă cu propria istorie. În brambureala de după 1989, o serie de biblioteci au încetat să facă abonamente la publicațiile apărute cu sutele, iar altele, restrânse ca dimensiune la ritmul de apariții de pe vremea lui Ceaușescu, s-au găsit adesea în situația de a refuza colecții de la cetățeni care adunaseră riguros publicații pentru care în anii ‘90 se stătea la coadă.

Interviul luat de Ion Crisotiu lui Adrian Năstase e bun ca studiu de caz la seminariile de etică de la Jurnalistică, pentru a arăta cum un rotund calup de publicitate electorală s-a substituit principiilor, normelor şi tehnicilor atât de bine ştiute de un veteran al presei.